Ţară, ţară, vrem o nouă abordare a politicii externe!
Deseori presiunile electorale distrag atenţia decidenţilor de la problemele pe termen lung ale ţării, şi aici mă refer la cele legate de politica externă. Putem afirma că acesta este unul din motivele care duc la apariţia unei tensiuni între democraţie si politica externă (Hook: 2005). Paradoxal, soluţia acestei probleme vine tocmai dintr-o premisă a democraţiei: participarea activă a societăţii civile (Hook: 2005).
Această participare nu înseamnă numai participarea la vot ci înseamnă şi implicare în toate aspectele ce caracterizează societatea. Transparenţa şi deschiderea mecanismului de luare al deciziilor de politică externă sunt astfel prerogative ale democraţiei. Conform modelului democratic pe care şi ţara noastră l-a adoptat, aleşii sunt în slujba cetăţenilor, ei nu sunt stăpânii lor. De remarcat aici este folosirea verbului “sunt” în sensul de ‘aici şi acum’, şi nu folosirea verbului “trebuie” cum deseori am mai auzit. Nu trebuie ca ei, liderii, să conştientizeze acest fapt ci fiecare dintre noi trebuie să înţeleagă că suntem cetăţeni egali în faţa legii, şi chiar dacă la capitolul justiţie încă mai lucrăm, în faţa lui Dumnezeu suntem egali.
În ziua de azi informaţia se află la îndemâna oricui, accesul la educaţie este mai uşor ca oricând (cel puţin pentru majoritatea cetăţenilor care locuiesc în zone urbane) şi totuşi nu este strict necesar să avem studii superioare pentru a ne dezvolta un mecanism critic de gândire.
Ceea ce ne lipseşte însă este interesul pentru politică externă a ţării noastre, pentru imaginea pe care o avem în exterior; dincolo de atenţia acordată în sensul de un motiv în plus pentru a ne plânge de milă. Această mentalitate pasivă a depăşit întelegerea de a fi una de ‘învinşi’ (cum deseori auzim în fotbal), şi aş îndrăzni să spun că a devenit de una de ‘laşi’, fapt care nu aduce niciunui român (indiferent dacă acesta trăieşte în străinatate sau în ţară) vreun beneficiu, nici măcar nu stârneşte milă.
Unii spun că această mentalitate vine din cauza lipsei de patriotism, afirmare cu care sunt într-o mare masură de acord. A fi patriot este egal în mintea multor români cu a fi naţionalist, şi dacă ţinem cont de faptul că figura cea mai cunoscută a naţionalismului românesc astăzi este Vadim Tudor, atunci este de înteles de ce mulţi fug de această caracterizare.
”Prin patriotism se defineşte legătura emoţională faţă de o ţară şi de o naţiune din motive etnice, culturale, politice sau altele. Patriotismul (din latina patria: tărâm părintesc, tărâm al taţilor) se înţelege ca iubirea pentru o ţară, şi pentru toţi locuitorii ei, sau ca promovarea unui neam printre celelalte, şi nu trebuie confundat cu xenofobia: preferinţa excluzivă pentru un singur neam, însoţită de marginalizarea minorităţilor şi de ostilitate faţă de străinătate.” (//ro.wikipedia.org)
Deşi patriotismul este o formă de manifestare a naţionalismului aceasta nu înseamnă că îi aparţine exclusiv acestei ideologii. Mai mult datorită evoluţiei societăţii zilelor noastre, într-un context european care promovează o societate multiculturală, naţionalismul în sensul clasic poate doar câstiga voturi pe alocuri (exemplul cel mai recent fiind Italia), însă nu mai poate avea impactul pe care l-a avut odată. Patriotismul trebuie updatat la aceste vremuri şi o propunere ar fi de a înţelege prin patriotism: respect şi recunoastere pentru tine şi implicit pentru mediul în care ai crescut. În cazul în care acceptaţi aceasta nouă versiune a patriotismului vă invit ca pe acest blog să discutăm împreună probleme de interes naţional, precum cele care ţin de politica externă.
Aştept propunerile voastre legate de zonele de interes ale ţări noastre, propuneri care vor fi abordate pe rând (cu speraţa că ele vor crea o paleta mai amplă de priorităţi decât cele pentru 2008 publicate pe site-ul MAE-ului).
Bibliografie:
1. Hook, Steven, 2005, US Foreign Policy: The Paradox of the World, CQ Press, p.191.
2. http://ro.wikipedia.org/wiki/Patriotism
3. http://www.mae.ro/index.php?unde=doc&id=35181&idlnk=1&cat=3
